Tariful de întărire a rețelei: costul de care investitorii se tem cel mai mult și pe care îl plătesc cel mai puțin

Există un rând în avizul de racordare care oprește mai multe tranzacții decât oricare altul. Nu e puterea aprobată și nici traseul de racordare. E tariful de întărire, contribuția pe care operatorul de rețea o cere pentru a consolida rețeaua astfel încât să se poată racorda noi centrale. Când un investitor străin vede o sumă de șapte cifre în dreptul lui, prima reacție este de obicei să o adauge direct la CAPEX (cheltuieli de investiție). Din acel moment, proiectul arată mai rău decât este în realitate.

Înțeleg reflexul. Un cost mare, scris într-un document oficial, pare sigur. Dar tariful de întărire se comportă foarte diferit de banii cheltuiți pe panouri, turbine sau baterii, iar a-l trata la fel este una dintre cele mai scumpe greșeli pe care le văd în modelele financiare.

Primul lucru de înțeles este cum se calculează aceste sume. Când operatorul emite un ATR (Aviz Tehnic de Racordare), ia în calcul toate proiectele cu avize din aceeași zonă și presupune că vor fi construite toate. Lucrările de întărire și costul lor sunt dimensionate pentru acest scenariu aglomerat. În realitate, nu toate ATR-urile ajung la COD (data punerii în funcțiune comerciale). Unele proiecte rămân fără timp, altele pierd terenul, altele nu găsesc finanțare. Pe măsură ce ies din joc, presiunea pe rețea scade, iar în majoritatea cazurilor tariful de întărire nu se mai plătește deloc.

Al doilea lucru este proprietatea. Chiar și atunci când întărirea se plătește, liniile și stațiile construite nu aparțin investitorului. Ele aparțin operatorului de distribuție sau operatorului de transport. Exact de aceea suma se returnează, de regulă în 12–24 de luni. Nu cumperi un activ, ci prefinanțezi rețeaua operatorului pentru o perioadă limitată.

Cum ar trebui deci tratat acest rând? În opinia mea, ca un element de cash-flow cu un calendar, nu ca un cost pierdut. În modelul financiar își are locul într-un scenariu separat: unul în care nu se plătește niciodată, ceea ce se întâmplă cel mai des, și unul în care se plătește și se recuperează în doi ani. Diferența dintre ele ține de costul finanțării pe o perioadă scurtă, nu de faptul că proiectul funcționează sau nu.

Rămân totuși câteva întrebări de pus. Ce lucrări exact acoperă tariful și este el împărțit cu alte proiecte din zonă? Plata se face o dată sau în etape legate de contractul de racordare? Ce prevede mecanismul de rambursare și cum s-a comportat operatorul în acea zonă până acum? Aceste răspunsuri decid de câtă finanțare-punte ai nevoie și pe ce durată.

De aceea fiecare teaser și fiecare raport financiar pregătit de BRES ENERGY poartă aceeași notă vizibilă despre tariful de întărire. Nu ascundem cifra și nici nu o exagerăm. O punem în context, pentru că un investitor care o înțelege cu calm ia o decizie mai bună decât unul care o descoperă în panică, la trei săptămâni de due diligence.

România are nevoie de investiții în rețea, iar o parte dintre ele sunt finanțate temporar de proiectele care se racordează. Este o trăsătură a pieței, nu o capcană. Citește tariful de întărire drept ceea ce este: un împrumut scurt acordat rețelei, nu un cost al proiectului tău.